Semimaraton la Ciucas X3 - povestea darâmării unui "zid" în care mă opinteam

Dupa "7500"-ul din luna iulie, s-a întâmplat ceva... Un "ceva" inexplicabil, indefinibil, dar care se amplifica în fiecare zi, tot mai mult. Un "ceva" care parcă îmi turna plumb în picioare, în tot corpul, în minte şi în atitudine. Simţeam că am ajuns la un moment de saturaţie. "7500" a însemnat împlinirea unui vis suprem iar după aceea parcă s-a căscat un mare gol pe care nu mai aveam cu ce să-l umplu. Cu fiecare săptămână antrenamentele au început să mi se pară tot mai dificile, mă simţeam tot mai obosit şi tot mai puţin motivat să ies la mişcare. Nici "X2"-ul, deşi m-a bucurat foarte mult, nu a reuşit să mă scoată de pe această pantă descendentă ba chiar, după ce a trecut, lipsa de motivaţie şi starea de oboseală s-au accentuat şi mai mult. Pur şi simplu am simţit că am ajuns lângă un zid de care nu mai puteam să trec. Am încercat să mă mai remontez puţin în urmă cu 2 săptămâni când am ieşit la o tură de trail în Piatra Craiului, care însă s-a transformat într-o sesiune de trekking garnisită cu puţină alergare pe segmentul de la "La Om" până la Refugiul Grind şi, în continuare, până la Bursturet, prin Poiana Grind si Valea Seacă a Pietrelor, dar fără multă tragere de inimă (urmează să postez un articol şi despre acea tură). Dar parcă după acea tură, lucrurile s-au înrăutăţit şi mai mult. Mă simţeam fizic rău iar în următoarele 2 săptămâni abia am mai ieşit la 3 sesiuni de antrenament anemic: două în sală şi una pe stadion. Faptul că se apropia Ciucaş-ul iar în octombrie Maratonul de la Bucureşti, nu numai că nu-mi mai producea nicio bucurie sau emoţie, dar începuse să reprezinte chiar o povară pentru mine. Mă simţeam ieşit complet din formă, programul de antrenament nu mai avea absolut nicio legătură cu realizarea acestor 2 obiective (pentru că el însuşi aproape că nu mai exista) iar bucuria oferită de alergare aparţinea, mai degrabă, amintirilor. Nu-mi mai doream decât să treacă, odată, aceste evenimente, pentru a mă linişti şi a uita, o vreme, de alergare.

Pentru a fi tabloul complet, în săptămâna premergătoare cursei din Ciucaş, prognoza pentru 12 septembrie (data cursei) era destul de sumbră: se anunţa ploaie şi frig. Deja mă gândeam pe cine să sun ca să-mi aducă şi mie, de la Cheia, pachetul de participare pentru că nu mai vedeam niciun sens al faptului de a mă mai duce până acolo. Ba chiar luam în calcul şi posibilitatea de a ceda înscrierea la Maratonul din 4 octombrie. Căutând pe facebook, am descoperit însă că foarte mulţi cunoscuţi urmau să vină şi să alerge la Cheia: Răzvan Norocel, Anca Tifigiu, Adriana şi Adrian Lupa, Marius Popescu, Florin Muntean, Mugur Păun, Dominic Dumitriu şi Cătălin State (de la "15 km jogging prin parcuri...").  Ancăi trebuia să-i dau şi kitul de la "2x2". Ora de start a cursei de semimaraton era 10.00 iar ca locaţie, Cheia este destul de aproape de Bucureşti aşa încât m-am gândit că, totuşi, aş putea să mă urc sâmbătă dimineaţă în maşină şi să dau o fugă până acolo, urmând să văd la faţa locului cum mă simt şi să decid dacă alerg sau nu.

Zis şi făcut. Sâmbătă m-am trezit la 6.00, şi nu la 5.00 cum îmi propusesem dar nu era o problemă. Am plecat uitând să-mi iau telefonul la mine, fără bani, fără buletin şi, de asemenea, fără niciun fel de supliment ajutotător (magneziu, gel, izotonic sau orice altceva). Micul dejun a fost compus doar dintr-o banană, eugenie şi cafea pe care le-am înfulecat pe drum, până la Cheia. Drumul fiind liber, am ajuns în micuţa staţiune prahoveană relativ repede, cu mai bine de o oră şi jumătate înaintea startului. Am avut ceva emoţii legate de ridicarea pachetului de concurs în condiţiile în care nu aveam buletinul la mine dar, spre norocul meu, nu mi l-a cerut nimeni. Ceea ce m-a motivat, totuşi, să iau startul, a fost întâlnirea cu Florin Muntean ("Salut! Alergăm din nou în aceeaşi cursă!"), cu Răzvan Norocel şi cu Anca Tifigiu care mi-a mărturisit că nu s-a mai antrenat demult şi chiar are ceva probleme cu mijlocul dar "...am venit, alergăm şi plecăm!" Vremea era mohorâtă însă era mult mai cald decât mă aşteptam şi nu ploua. Era ideal pentru alergare chiar dacă nu ştiam cum va fi în continuare, pe parcursul zilei. Crainicul evenimentului ne tot ameninţa cu nişte ploaie iar despre traseu aflasem deja că sunt multe porţiuni foarte alunecoase din cauza noroiului, în condiţiile în care cu o zi înainte plouase bine. Mi-am pus echipamentul de alergare şi am început să mă încălzesc puţin.

Organizatorii ne-au înmânat şi câte o harta a traseului aşa că am mai aruncat şi un ochi pe ea. Profilul traseului aducea destul de mult cu cel de la Semimaratonul Intersport Braşov: o ascensiune destul de abruptă, de vreo 8 km, până în cele mai înalte puncte al traseului (vf. Zăganu şi Gropşoarele -alt. 1883 m) urmată de alţi 14 km de porţiuni drepte şi coborâri (cu o singură excepţie: urcarea dinspre valea Pârâului Berii până spre Cabana Muntele Roşu) până înapoi, în Cheia. În mod normal, nu ar fi trebuit să-mi ia mai mult de 4 ore parcurgerea lui. Este genul de traseu pe care îl tolerez cel mai bine şi cred că este cel mai comod pentru orice alergător montan: scapi de ascensiune în prima parte a cursei, când eşti odihnit, după care poţi da drumul la picioare, pe coborâri şi pe curbele de nivel.

După încălzire, care a fost ceva mai lungă având în vedere faptul că startul s-a amânat cu vreo 20 de minute din cauza numărului mare de alergători veniţi să-şi ridice pachetele chiar în dimineaţa cursei, ca şi mine, m-am dus în zona de start unde am încercat să mă integrez în starea generală de spirit. Ştiam deja cum voi aborda cursa - start lejer, ascensiune susţinută, în pas de trekking, alergare uşoară pe porţiunile drepte şi sprint pe coborâri - dar nu ştiam cât mă vor asculta picioarele şi cât suflu voi avea în condiţiile lipsei de formă şi de motivaţie. La start i-am revăzut pe Dan Huţanu şi pe Cătălina Ionescu, cei alături de care alergasem aproape toată cursa X2 din Făgăraş şi chiar mă gândeam că, de această dată, vor avea un avans serios, la final, faţă de mine.

La ora 10:20, cei aproape 1000 de alergători am luat startul şi, aşa cum îmi propusesem, am pornit uşor, încadrându-mă pe un culoar unde să încurc cât mai puţină lume având în vedere că înghesuiala era destul de mare. Mă simţeam bine în pantofii mei S-Karp care îmi oferiseră o experienţă plăcută în Făgăraş şi în Piatra Craiului dar cel mai comod mă simţeam datorită faptului că nu mai aveam rucsacul de alergare în spate. Totuşi, pe prima pantă din Cheia, am simţit nişte furnicături în muschii gambelor care, de obicei, nu anunţă nimic bun ci doar cârcei şi contracturi, în ciuda faptului că aveam jambierele Compressport.  După ce am traversat DN1A şi pârâul Zăganu, am început urcuşul spre coama Culmii Buzoianu schimbând pasul de alergare cu cel de trekking. Până pe culme, urcuşul a fost destul de anevoios atât datorită pantei înclinate, cât mai ales a noroiului frământat bine de către antealergători. Aici mi-am amintit că îmi propusesem să-mi cumpăr niste bețe de trekking cu care în mod sigur ascensiunea, mai ales pe o astfel de suprafață, ar fi fost mult mai ușoară. La primul punct de hidratare s-au despărţit traseele, maratoniştii pornind într-o altă direcţie decât noi care ne-am continuat ascensiunea spre Zăganu. De aici încolo, pentru prima dată până acum, mi-am pus căştile pe urechi şi am dat drumul la muzică pentru a menţine un ritm cât mai bun: muzică pentru alergare cu un bpm de 170-180. Nu ştiu dacă a contat sau nu dar, în ciuda lipsei de motivaţie, a lipsei de antrenament şi de formă, am simţit că picioarele îmi prind aripi şi am mărit serios viteza de deplasare. Cu cât ne-am apropiat mai mult de Zăganu, s-au înmulţit şi sectoarele tehnice de pe traseu iar panta s-a înclinat dar, cu toate acestea, am reuşit să depăşesc mai mulţi alergători deşi era un demers foarte dificil în condiţiile în care poteca era tot mai îngustă şi nu existau prea multe locuri prin care să poţi trece pe lângă cel din faţă. Pot spune că această ascensiune am parcurs-o într-un ritm mai lent decât cel pe care mă simţeam în stare să-l susţin iar faptul că reuşeam să mai şi depăşesc a avut roul de a mă motiva.

Pe Gropşoarele, după o oră şi 50 de minute de la start, am răsuflat uşurat ştiind că este cel mai înalt punct de pe traseu. Acolo i-am revăzut pe Dan Huţanu şi pe Cătălina şi nu ştiu dacă îi ajunsesem eu pe ei sau ei pe mine din urmă. Nu am avut ce admira din cauza ceţii, aşa că am început coborârea în alergare, în ritmul muzicii din căşti şi pentru prima dată în această zi şi de la cursa din Făgăraş până acum, mă simţeam foarte bine. Picioarele erau în regulă, nu mă durea nicio articulaţie şi niciun muşchi, nu resimţeam niciun pic de oboseală ci doar dorinţa de a alerga. Am ajuns destul de repede la Cabana Ciucaş. Nu ştiam că a apărut o nouă cabană Ciucaş. A fost o surpriză pentru mine care cunoşteam altfel acel loc: pustiu, dominat de ruina fostei cabane. Punctul de alimentare amenajat lângă cabană era unul dintre cele mai bine aprovizionate din tot ce am văzut eu, până acum, în cursele la care am mai fost. M-am limitat însă doar la câteva felii de portocale, apă şi izotonic Sponser. Nu-mi era foame ci doar simţeam nevoia să mă hidratez având în vedere că transpirasem destul de mult sub fâşul în care alesesem să alerg pentru a mă proteja de eventualele averse de ploaie sau de vântul din zona de platou montan. Pe ultimii 3 km alergasem alături de Dominic care însă a zăbovit mult mai puţin decât mine aici şi a pornit rapid, în coborâre spre valea Berii. Am pornit şi eu aproape în acelaşi timp cu Dan Huţanu, neavând nici aici ce să admir prea mult pentru că ceaţa era omniprezentă.

Coborârea până la Pârâul Berii a fost destul de dificilă datorită pantei înclinate şi a noroiului alunecos de pe drumul forestier amenajat de curând până la Cabana Ciucaş. Dar, odată ieşit din acest segment de drum, mi-am relaxat picioarele care încă rezistau eroic fără să dea semne de oboseală, deşi victimele contracturilor începuseră deja să apară printre alergătorii din jur. În ceva mai mult timp decât mă aşteptam am ajuns la punctul de hidratare de la staţia meteo Muntele Roşu, unde m-am reîntâlnit cu Dan Huţanu şi cu prietena lui. De aici urma o coborâre pe gustul meu. Deşi mai erau 5-7 km până la final, am reuşit să fac o coborâre de zile mari, într-un ritm care m-a surprins şi pe mine. Picioarele îmi zburau, pur şi simplu, peste lemne, bolovani şi alte obstacole, călcam scurt şi făceam salturi mari fără să mă opintesc la contactul cu solul. "Dai drumul la picioare! Bătaia să fie scurtă, pe exteriorul labei piciorului şi cu genunchii flexaţi" îmi suna în urechi sfatul pe care mi-l dăduse Marian Tudorică înaintea cursei Atinge Omu. Segmentul de traseu de la Muntele Roşu până în punctul unde am traversat pârâul Tâmpa, sub podul de pe DN1A, mi-a părut o glumă. Aici, gaiterele Inov8 și-au demonstrat, încă odată, calitatea, picioarele rămânându-mi uscate deși am traversat pârâul prin apă. Iar de aici până la linia de final nici nu a mai contat ceva, în condiţiile în care intrasem deja în sat. Am terminat cei 22 de kilometri ai traseului într-un sprint uşor, trecând linia de sosire în mai puţin de 3 ore şi 50 de minute.

Nu pot descrie sentimentul de satisfacție din final! Mă simțeam mult mai plin de energie decât la începutul cursei și chiar regretam că nu am avut inspirația de a mă înscrie la proba de 42 km. M-am așezat pe iarba udă, în preajma liniei de finish, pentru a mă bucura de tot cortegiul de senzații care îmi străbăteau corpul și mintea. Am stiut, în acel moment, că zidul acela, al neputinței și al blazării, în care mă opinteam de săptămâni bune, tocmai s-a dărâmat. Am simțit entuziasmul și dorința de alergare renăscând în sufletul meu. Am înțeles faptul că Ciucaș X3 fusese exact imboldul de care aveam nevoie pentru a-mi regăsi motivația și echilibrul. Nu am reușit să înțeleg nici ce s-a petrecut cu mine în perioada trecută de la "7500" până în acel moment, dar nici ce s-a întâmplat pe parcursul acelei curse însă m-am trezit repus pe făgașul meu firesc, în matca pe care mă înscrisesem în ultimul an de existență. Din acest moment, nu am mai avut nicio îndoială cu privire la faptul că vreau să alerg pe 4 octombrie cei 42 km de la București și că, până atunci, voi face tot posibilul să ajung într-o formă cât mai bună.

La ora la care scriu aceste rânduri, nu numai că sunt decis și nerăbdător chiar, să alerg 42-ul pe 4 octombrie, dar mă bate gândul să mai fac un semi și la RunFest, pe 20 septembrie, respectiv să mai alerg o ultimă cursă montană pe acest an, de 30 km, în Iezer-Păpușa, pe 26 septembrie.

Ciucaș X3 a fost a 15-a  mea cursă de până acum, respectiv a 11-a din anul 2015. Și, cu siguranță, Ciucașul este un loc unde vreau să revin în 2016 dar nu doar pentru cei 22 km, ci pentru proba de 105 km.

(Foto: Louis Penel, Ciucaș X3)