În 2015, am atins şi Omu... în cursa cu nr. 12

  Am început să alerg cu un an în urmă visând ca, într-o bună zi, ceea ce îmi părea a fi doar o utopie, să devină, până la urmă, realitate: alergarea unui maraton montan. Azi un astfel de obiectiv nu-mi mai pare a fi utopic şi, mai mult, sper ca, foarte curând, să reuşesc să mi-l îndeplinesc. 

    Până atunci însă, era evident că trebuia, mai întâi, să încep să alerg pe munte. Tocmai de aceea anul acesta l-am dedicat în primul rând curselor montane dar şi unui maraton pe plat. Până acum, începând din aprilie, am parcurs deja 4 curse montane însă toate la altitudine mică: cel mult 1400 de metri. Este adevărat că, în funcţie de variaţiile de altitudine de pe traseu, de numărul de urcări şi coborâri, de diferenţa pozitivă totală de nivel parcursă, o cursă în care nu se urcă peste altitudinea de 1400 de metri poate deveni extrem de dificilă în comparaţie cu alta în care se ajunge mai sus. Cu toate acestea, aerul de la altitudine mai mare este altul iar efortul, cu siguranţă, este de un cu totul alt gen atunci când trebuie să te caţeri până la 2500 de metri, de exemplu. Conştinent fiind de aceste aspecte, mi-am planificat, pentru luna iunie 2015, să particip la un cros montan de 10 mile, în Bucegi, organizat de Asociaţia Salvamont Dâmboviţa, intitulat în mod sugestiv ATINGE OMU pentru că cel mai înalt vârf al Bucegilor era inclus în traseu.

    O alergare în Bucegi reprezenta, pentru mine, nu doar o ocazie pentru a experimenta şi exersa alergarea la altitudine, dar şi un bun pretext pentru a mă reîntoarce, după foarte mult timp, pe poteci bătute ani de-a rândul, încă de când eram mic copil dar mai ales în perioada liceului şi facultăţii, şi pe care m-am reîntors tot mai rar pe măsură ce anii au trecut şi existenţa cotidiană a devenit tot mai complexă. Locuind în Bucureşti, masivul Bucegi era cea mai la-ndemână zonă montană pentru mine şi tocmai de aceea nu era an în care să nu ajung aici de cel puţin 2-3 ori pe vară pentru ture de trekking care durau între o zi şi o săptămână de colindat şi cotrobăit toate văile şi culmile acestor munţi. 

Am pierdut de mult numărul ciorbiţelor de legume de la Caba Omu (de departe cele mai bune ciorbiţe din lume), numărul nopţilor petrecute cu cortul sub Mecetul Turcesc în care fie priveam spectacolul ceresc al nopţilor de vară, fie verificam cu lanterna integritatea cortului în timpul furtunilor care păreau că nu mai contenesc. Am cotrobait prin multe galerii ale Peşterii Ialomiţei de care probabil că ştiu tot mai puţin oameni, la care se ajunge pe căi mai puţin cunoscute şi ascunse privirilor vizitatoului obişnuit. M-am cufundat de multe ori în tufele de flori de colţ de pe Morar, locul în care am găsit cea mai mare densitate de exemplare ale acestei specii rare de pe la noi. Am numărat multe capre negre pe Bucşoiu, am admirat formele de relief absolut unice de pe Ţigăneşti, ascunse, de asemenea, privilor celor care nu părăsesc poteca marcată. Am stat cu cortul pe toate văile masivului şi am făcut toate traseele marcate şi multe dintre cele nemarcate. Am suferit de sete, de cald, de frig, de foame, de oboseală, de durere şi de multe altele, dar m-am şi bucurat de fiecare dată de acele trăiri unice pe care nu le poţi pune niciodată în cuvinte, ci le poţi doar simţi acolo, sus pe munte, în singurătate şi în liniştea pe care nicăieri nu o mai regăseşti într-o asemenea manifestare plenară şi atotstăpânitoare. Dar toate aceste experienţe au creat tot atât de multe legături sufleteşti între fiinţa mea şi stâncile, păşunile, pădurile, izvoarele şi miresmele Bucegilor.

    Iată-mă, deci, ajuns vineri seara, târziu, alături de nelipsiţii mei însoţitori şi suporteri - Eliza, Eva şi Filip - la Pensiunea Octavian de la Peştera, aflată la doi paşi de locul în care sâmbătă, 13 iunie, la ora 11.00, urma să se dea startul cursei pe care o aşteptam nu fără emoţii.

    Dimineaţa, când soarele s-a ridicat deasupra platoului Babelor, cerul era absolut senin şi promitea o vreme excelentă, măcar pentru câteva ore, ştiut fiind faptul că, la munte, vremea se poate schimba foarte rapid. Am avut ceva probleme cu alegerea pantofilor de alergare în condiţiile în care îmi propusesem să mă încalţ cu Haglofs-ii dar am avut supriza să constat că nu-i aveam la mine. Venisem încăţat cu o pereche de pantofi de la S-Karp pe care producătorul îi recomanda ca fiind destinaţi pentru alergare montană iar ca alternativă mai aveam la mine şi eternii pantofi Kalenji Kapteren Discover, mult prea tociţi însă la fel de comozi şi uşori ca în prima zi când i-am cumpărat cu 80 de lei. Pantofii de la S-Karp nu m-au convins încă de când i-am pus în picioare: talpa mult prea rigidă, calapodul prea larg şi ceva mai grei decât de Haglofs sau Kalneji. Concluzia mea a fost că sunt foarte buni pentru trekking, însă nu par cea mai bună opţiune pentru alergare. Şi totuşi, am decis să alerg cu ei atât pentru a-i încerca, cât şi pentru profilul tălpilor în condiţiile în care crampoanele pantofilor Kalenji erau mult prea tocite şi mă temeam că-mi vor face surprize neplăcute din punct de vedere al aderenţei cu solul.

    La start m-am bucurat mult să-l reîntâlnesc pe Marius Popescu, de această dată într-o dublă calitate: de organizator şi de reporter MdiTV. După ce mi-am luat kitul de participare a urmat obişnuita şedinţă tehnică în care am aflat toate detaliile legate de traseu, marcaje şi punctele de hidratare şi realimentare. Starea de spirit generală, la acest gen de curse montane, este una la care mă contectez foarte bine şi rezonez pe deplin. Aceeaşi atmosferă am întâlnit-o şi la cursa din Munţii Măcinului, nu mai vorbesc de Moieciu. Alergătorul montan se manifestă altfel, comunică altfel, creează un cu totul alt tip de atmosferă decât alergătorul urban sau cel de asfalt, în general. Aici relaţiile şi comunicarea între participanţi urmează un cu totul alt tipar, oamenii sunt mult mai dezinhibaţi, mai liberi şi mai relaxaţi, Bine, şi experienţa în sine este complet diferită.

    La ora 11.00 s-a pornit în cursă din dreptul staţiei de telecabină de la Peştera, în urcare susţinută, pe traseul marcat cu bandă albastră care duce prin Valea Obârşia, către Omu. Pasul de alergare s-a transformat repede în pas de trekking pentru a-mi conserva resursele de energie. Ceea ce m-a interesat foarte mult pe parcursul celor 7 kilometri de traseu până la Omu, a fost să menţin un pace care să-mi permită respectarea baremului de 2 ore în care trebuia să ajung la cabană. Acest obiectiv a făcut să stau destul de mult cu ochii pe ceas, pe parcursul urcării, ceea ce nu a fost tocmai pe placul meu dar nici nu aveam vreo alta garanţie cu privire la capacitatea mea de a mă încadra în acest timp, aşa încât nu prea am avut încotro. După 45 de minute însă, eram deja deasupra Cascadei Obârşiei şi mă îndreptam, în alergare uşoară, spre peretele de calcar al Mecetului Turcesc de sub care urma să înceapă cea mai abruptă şi lungă urcare a zilei. Din fericire, soarele era acoperit de nori şi eram, astfel, ferit de arşiţa acestuia. Din nefericire, nişte sfori de ploaie se vedeau din ce în ce mai aproape venind din urma noastră iar tunetele erau tot mai sonore.

    După o oră şi 25 de minute eram deja la Cabana Omu şi am zăbovit vreme de 5 minute la punctul de realimentare, hidratându-mă bine. Cam în acelaşi timp a ajuns aici şi Răzvan Norocel pe care îl cunoşteam de pe facebook, dar şi Cosmin Rădulescu pe care îl cunoşteam de la pensiune, fiind cazat în acelaşi loc. După cele 5 minute mi-am tras fâşul pe mine - aici fiind destul de răcoare şi un vânt care nu promitea nimic bun - şi am pornit-o spre Ocolit, impulsionat fiind şi de plafonul de nori care se lăsase peste vârful Omu şi părea că va începe să se scuture de o ploaie pe care nu îmi doream prea mult să o experimentez. Am dat drumul la picioare, însă nu pentru mult timp pentru că a venit porţiunea de coborâre spre Mecet, destul de abruptă şi acoperită de grohtiş. Pe curba de nivel însă, până aproape de Doamnele, am pornit-o, din nou, în alergare fericit fiind că am scăpat de urcuş şi pregătindu-mă de coborârile pe care ştiam că voi zbura cu uşurinţă. Retrăiesc şi acum sentimentul de bucurie, eliberare şi descătuşare pe care l-am resimţit luând drumul Pichetului Grăniceresc pe una dintre cele mai frumoase coborâri în alergare pe care le permite acest traseu. Spre sud, sforile de ploaie, norii şi tunetele puseseră stăpânire pe văi dar aici sus, pe Doamnele şi Guţanu, doar răcoarea norilor care acopereau soarele se făcea simţită, fiind tocmai potrivită pentru o alergare prin golurile alpine.

    După ce am lăsat nişte câmpuri de rhododendron pe partea stângă şi am traversat jnepenişul de pe culmile Guţanului, am intrat pe o altă coborâre superbă până în şaua Bătrâna iar de aici pe valea Doamnele, pe sub culmile muntelui Bătrâna. A fost locul în care am resimţit cel mai acut diferenţa dintre pantofii Haglofs şi cei pe care îi aveam în picioare. Aceştia din urmă, deşi aveau o aderenţă bună, mi-au afectat articulaţiile picioarelor peste o limită rezonabilă, încetinindu-mă mai mult decât mi-aş fi dorit, din cauza rigidităţii tălpii şi calapodului mult prea larg. A fost o zonă în care destul de mulţi alergători au rătăcit traseul prin stânga firului apei în timp ce marcajul era prin dreapta, pe versantul Bătrânei.

    După ce am scăpat de stâncăriile văii Doamnelor, am ajuns pe valea Ialomiţei pe care am traversat-o prin apă, negăsind un loc suficient de îngust astfel încât să pot trece fără să mă ud. A urmat o pauză de golit pantofii de apă dar tot am rămas cu ei bine îmbibaţi ceea ce ar fi însemnat o problemă destul de mare dacă nu aş mai fi avut doar un kilometru până la finish. De aici, cuprins de entuziasm dar şi de dorinţa de a termina, totuşi, sub 3 ore, mi-am luat avânt dar timpul final a fost de 3 ore şi un minut aşa că a rămas ca o provocare, pentru anul următor, să cobor sub acest prag psihologic.

    La finish am fost întâmpinat de Marius Popescu şi m-am simţit onorat să primesc felicitări de la el. După o pauză de hidratare cu apă şi fructe, a venit cel mai frumos cadou din partea organizatorilor, care "a făcut toţi banii": bulz şi jintiţă de la o stână locală. Nimic nu mi s-a părut mai pitoresc, românesc şi încărcat de un arhaic tot mai greu de întâlnit şi mai ales de simţit, decât faptul de a sta desculţ şi tolănit în iarbă, în mijlocul munţilor, la marginea pădurii, infruptându-mă cu bulz şi jintiţă. E clipa aceea în care totul devine atemporal, în care încetează orice freamăt interior şi se aşterne o mare linişte în care mintea este cotropită de senzaţii mai mult decât de gânduri. Acea clipă în care nu mai raţionezi în cuvinte ci doar în senzaţii şi sentimente: mirosul şi gustul caşului topit, fierbinţeala mămăligii, răcoarea şi miroul ierbii, înfiorarea adierii de vânt, sunetul tunetului şi picătura răcoroasă de ploaie care îţi poposeşte pe faţă! Acea clipă în care toate aceste senzaţii se înlănţuie după nişte algoritmi neştiuţi, generând mesaje nonverbale care se transmit doar prin intermediul privirilor. Mesaje pe care le-am citit în ochii lui Răzvan Norocel, ai lui Cosmin şi ai celorlalţi alergători în rândul cărora se aşternuse liniştea şi cărora le fremătau doar fălcile şi degetele în care ţineau bulgării de mămăligă fierbinte.

    Aceasta a fost povestea celei de-a 12-a curse de alergare la care am participat până acum. Una mai frumoasă decât celelalte şi mai de suflet decât celelalte. Cuvintele sunt puţine. Rămân însă senzaţiile: multe, hrănitoare şi adânc înrădăcinate în suflet. Pe acelea nu am cum să le redau aici, le păstrez doar pentru mine, dintr-un exces de egosim sau poate, dintr-o neputinţă, de a le exprima. La ora la care scriu aceste rânduri, gândul de a mă reîntoarce în Bucegi, ca să alerg, peste doar o lună, la "7500" îmi provoacă o senzaţie de sevraj căreia nu cred că reuşesc să-i rezist. Nu mai aveam nimic în plan, până la "X2"-ul din 15 august, dar tentaţia de a alerga cele 2 bucle de 45 de km pe 18 iulie, este atât de puternică încât nu mai văd sensul pentru care nu aş face-o. Nu în toamnă, la Bucureşti, nici anul viitor, la Olympus Marathon (aşa cum îmi doream), ci peste o lună voi alerga şi eu primul meu maraton şi nu oriunde, ci pe munte. "Aşa a fost să fie!" cum spunea Anca Tifigiu, atunci când îmi povestea că primul ei maraton l-a alergat pe munte, la Moieciu, şi nu pe plat. Aşa va fi să fie... fatalitatea, soarta, sau Eliza, soţia mea, care a aprins scânteia ideii de a mă înscrie la "7500", vor fi făcut ca, peste o lună, să încerc ceea ce în urmă cu un an era doar un gând nebunesc....
(foto: ATINGE OMU facebook page)